Jocuri barbie

Fetita mea incepe sa creasca si are tendinte native de infrumusetare si de aranjare. Cateodata este foarte hotarata in a-si alege singura hainutele si sunt surprinsa de cat de frumos le asorteaza. Mi-ar plaea sa cred ca va deveni un designer celebru.

 Dar uite ca ma gandesc cam prea departe. Acum, la doar trei ani incercam sa cautam sa vedem care sunt aptitudiniile ei, ce face cu pasiune in acest moment si ce si-ar dori sa faca pe mai departe, pentru ca depinde in totalitate numai si numai de ea.

Pana cand va creste mare, noi, parintii, cautam sa o incurajam, de la cele mai banale detalii, pana la sporturi care sa ii dezvolte musculatura si sanatatea. Cand am vorbit de mici detalii m-am referit desigur si la jocuri. Momentan suntem la jocuri barbie, de ce nu?

 Copilul invata din orice, iar cu atentia parintilor intotdeauna indreptata asupra ei nu poate iesi decat ceva minunat. Jocuri Barbie ne place sa folosim inca de cand aveam 2 anisori si jumatate si uite asa, incet incet, pustoaica mea mica si frumoasa se transforma intr-o adevarata domnisoara si se pregateste pentru o viata plina de peripetii, speram noi din cele mai frumoase.



Cum îmi configurez Prăfosu’, în câţiva paşi simpli

Deci:

Dacă ar fi după mine, m-aş opri undeva, pe la Dodge Caliber sau Avenger. Dacă nu ar fi Dodge, cu siguranţă ar fi Chevrolet, în varianta sa Cruze, pe cât de simpatică, pe atât de bine dotată… şi la un preţ absolut OK pentru ceea ce oferă.

…Dar, pentru că întotdeauna există un “dar”, nu e numai după mine… Mai trebuie ţinut cont şi de factorul preţ. Iar, când vorbim de factorul preţ, nu putem să nu ţinem cont de faptul că cea mai mare cantitate de tablă raportată la cea mai mică sumă de bani (vorbim la metrul pătrat, nu la kilogram), o prezintă Dacia în varianta sa Duster.

Adică Prăfosu’, cum ar veni. (Cred :) )

Buun. Acuma, că avem Prăfosu’, să vedem cum îl configurăm. Nu?!…

Ia să vedem:

Primul pas e – bineînţeles – aspectul. La varianta “blană”, pentru suma de 10.950 euro, primim aşa ceva:

Hmm, cam naşpa! Ne mai scobim de vreo 80 de euro şi obţinem o mică îmbunătăţire:

Mda. Merge. Am ajuns, aşadar la suma de 11.030 de iepuroi…

Acum e momentul să discutăm despre motorizare.

La suma mai sus menţionată, primim un motor pe benzină de 1,6 litri, 16 valve, consum trecut în cărticică de vreo 10l/100 km în oraş. Cam mult. Dacă se supără petroliştii şi urcă preţul la carburant, o să ajung să merg numai duminica din două-n două săptămâni, ca pe vremea Împuşcatului.

Firesc ar fi să mă încordez spre o variantă Diesel, ceea ce presupune vreo… mie şi ceva de euroi în plus în varianta 1,5 dci 85 de cai putere, sau aproape două mii în varianta 1,5 dci 110 cai. Îmi închipui ditamai dihania motorizată de numai 85 de cai… Cred că poţi depăşi numai Daciile alea vechi, şi asta dacă sunt alimentate pe GPL… La benzină, nu garantez. Oricât mi-ar face cu ochiul, sunt nevoit să renunţ. Şi aşa e plin oraşul de puştoaice călare numai pe maşini puternice, de la Mazda 6 în sus! Am şi eu mândria mea de şofer, ce naiba!

Clar! Rămâne 1,5 dci, 110 cai. Mai ales că are motorizare euro 5, aşa că scap de taxa de poluare. ;)

Buuun! Deja am ajuns la 13.750 euro. Oo! (Fac o mică paranteză: am textul ăsta în draft de vreo două luni şi constat că trebuie nu numai să-l termin dar şi să-l upgradez, întrucât la toate variantele preţurile au crescut cam cu 4-5 sute de coco…)

De fapt, m-am cam grăbit cu motorizarea, mai întâi trebuia să mă întreb (în mod firesc) dacă merg pe varianta de tracţiune 4×4 sau 4×2.

Să facem o mică analiză: varianta 4×4 costă mai mult (cam cu 2000 de euro), are portbagajul cu 63 de litri mai mic (de la 475 la 408) şi consumă mai mult. Asta ca dezavantaje. Ca avantaje, poţi să faci off-road cu ea, adică e bună pentru drumurile noastre, cum ar veni. (Pentru cei care nu înţeleg termenii complicaţi, preluaţi din limba lui Şexpir).

Cum suma de 13.750 de euro mi se pare oricum colosală, şi nici nu mă pot hotărî atât de uşor dacă să renunţ la 4×4 ori ba, pun cei doi termeni ai ecuaţiei faţă în faţă:

Duster 4×4, benzină, echipare Ambiance (adică lipsesc nişte mofturi cum ar fi AC-ul şi brăduţul aromat atârnat sub oglindă) – 13.650 euro
contra:

Duster 4×2, motorină, echipare Ambiance (adică lipsesc aceeaşi moştrofonţi) – 13.750 euro
Diferenţă 100 de coco, bani de buzunar.

Hmm… grea problemă, poate chiar prea grea…

Pe de o parte, am libertate, garanţia deplasării indiferent de condiţii – noroi, zăpadă, polei, pe de altă parte am satisfacţia economiei şi plăcerea cuplului mare la turaţii joase… (ce să zic…)

“- Da’ şi paişpe mii de coco!… Şi-ntr-un caz, şi-n celălalt…” – îmi suflă o voce, misterioasă, în urechea internă.

- Da, bă, da’ şi paişpe mii… – răspund, involuntar.


la banii ăştia, dar nu – că să arate aşa, ar trebui să mai scoţi vreo 4 mii din buzunar…

Hmm… decizii, decizii…

Paişpe mii – o căruţă de bani – şi nici măcar nu are AC…

- Gata, dom’le! – mă hotărăsc, dintr-o dată. Ce atâtea mofturi?!..:

Unşpe mii, motor pe benzină, bun, 16 valve, 4×2 (portbagaj mai mare să-ncapă şi butelia de Apa Craiului la 19 litri), şi, dacă haleşte mult, o trec pe GPL, ca să fiu şi econom şi ecologist în acelaşi timp.

Gata, am zis!

Spune-mi ce emisiune faci, ca să-ţi spun cine eşti

Sau, la fel de bine, s-ar putea spune că nu poţi cunoaşte mai bine un om decât dacă îi dai o emisiune pe mână.

Pe Florin Iaru, poet, l-am văzut, sporadic, la emisiunile 3×3 moderate de Stelian Tănase la Realitatea TV. Nu mă uitam prea mult, întrucât obiceiul moderatorului de a smulge vorba din gură interlocutorilor şi de a răspunde el în locul lor, mă obosea peste măsură. (Nu vă mai spun ce suferinţe îmi provoca emisiunea de vineri seara, cu Dinescu, dar asta e, deja, un alt subiect de discuţie…)

În fine. Aseară, nefiind niciun meci (cel puţin de care să ştiu şi eu) şi niciun film cât de cât urmăribil, iar la “Serviţi vă rog” de pe ProTV neputându-mă uita – din motive evidente – am nimerit la emisiunea (mai nouă) moderată de Florin Iaru la Realitatea TV. Îmi prezint scuzele anticipat pentru că nu am reţinut titlul emisiunii, dar am eu o problemă cu denumirile de străzi, firme, nume, etc. Mea culpa.

Buun.

Tema emisiunii de aseară, la care erau invitaţi Răzvan Theodorescu, Dan Ceachir şi Silviu Prigoană, era iniţiativa legislativă a celui din urmă, legată de impozitarea cultelor din România.

În primul rând, ceea ce m-a surprins în mod plăcut a fost atitudinea pro-ortodoxă, pro-biserică a domnului Theodorescu. Trebuie să mărturisesc că imaginea sa, lipită de cea a unui guvern FSN a altor vremuri, mă făcea să-l privesc (până aseară) cu ochi cel puţin circumspecţi, dacă nu ostili de-a dreptul. Mărturisesc că nici despre activitatea domniei sale nu ştiu prea multe lucruri concrete, în afara faptului că este un intelectual de marcă, istoric, etc. Deh, am şi eu lacunele mele, din care cele culturale nu lipsesc, dimpotrivă.

Dar am văzut şi eu, în sfârşit, un intelectual român luând partea Bisericii… Şi mi-a crescut inima de bucurie. (Nu, show-ul penibil-exaltat al domnului Puric nu-mi provoacă aceleaşi senzaţii, dimpotrivă, mersi frumos ;) ) Mai ales de când bântui prin blogosferă şi constat, cu amărăciune, că mai toţi intelectualii – mai ales cei tineri, din generaţia mea – sunt atei declaraţi, sceptici, agnostici, etc. Fac o paranteză şi mă gândesc la elitele societăţii poloneze, care au murit în Rusia, prăbuşindu-se cu avionul. Ce elite… catolici practicanţi, cu 7-8 copii pe acasă, morali, patrioţi… şi ne mai mirăm că Polonia n-a cunoscut recesiunea… La noi, nu ştiu dacă am putea să umplem un microbuz cu asemenea oameni, darmite un avion! Şi mă refer la un microbuz mic, cu 8 locuri plus şofer, nu din alea mari…

Dan Ceachir spune şi el ceea ce vrea să spună, spune bine dar, din păcate, cam tot el e şi singurul care înţelege ceea ce spune… Un astfel de personaj, aşezat în contrapondere cu pragmatismul unuia ca Prigoană, care acum 3-4 ani – dacă ţin bine minte – făcea apologia Statelor Unite, a capitalismului american, a spiritului de iniţiativă, liberă asociere, pursuit of happiness etc., iar acum e în comisia de pensii şi protecţie socială a Parlamentului României, n-are nicio şansă. Omul avea un limbaj – inevitabil – uşor sentimental, sensibil, încercând să aducă discuţia la nivelul unui creştinism simplu, bazal, doar n-o să dezbată chestiuni de dogmatică şi spiritualitate cu domnul parlamentar, care-l ţintuia cu un ochi vulturesc, de contabil ieşit la pândă după bani. Care domn parlamentar se avânta chiar la chestiuni de teologie, afirmând că titulatura de “Catedrală a Mântuirii Neamului” e greşită, întrucât mântuirea e ceva personal, individual.

Până la urmă, cei doi distinşi domni i-au explicat domnului parlamentar că povestea salariilor preoţilor e de sorginte istorică, de pe vremea lui Cuza care a dispus secularizarea averilor Bisericii, iar Statul Român s-a angajat să plătească – pe vecie – aceste salarii, ca o formă de compensaţie.

Răspunsul parlamentarului Prigoană, tipic PDL-ist, a fost:

- Domnilor, ce vreţi? Să plătim salarii preoţilor sau pensii la pensionari?

Gata, au mai identificat un duşman de clasă, o pătură socială care se lăfăie pe banii alteia, dacă vrem să rezolvăm problema, bine, dacă nu, nu. Ei şi-au făcut datoria şi ne-au atras atenţia, securistic.

Fără să vreau, l-am lăsat la urmă pe domnul Iaru, cel cu care am început prezentarea. Ziceam că l-am văzut, tot pe la Realitatea şi chiar mi-a făcut o impresie destul de bună – omul discuta argumentat, cu exemple, raţional, dar era, în acelaşi timp, şi destul de ferm în a-şi susţine părerile.

Ei bine, discuţia de aseară, în care se băga în vorbă ca musca-n lapte, se făcea că nu pricepe că la masa aceea, la care era el moderator, se făceau eforturi teribile pentru a aduce discuţia la nivelul de comprehensiune al domnului Prigoană  - domnul Theodorescu având nevoie, probabil, de cel puţin jumătate de oră, după, pentru a reveni la un flux mental normal, (domnul Ceachir, din fericire, nepărând a fi făcut efortul de adaptare, altfel necesar), avea tot felul de intervenţii idioate, de genul: “- Dar şi eu, domnule, ca cetăţean, am dreptul să fiu ocrotit!”, etc. Mai mult, pe final, a scos tot felul de filmuleţe în care diverşi preoţi, călugări, slujitori ai Bisericii erau filmaţi în fel de fel de ipostaze – unele caraghioase, altele mai puţin – vrând, parcă, să demonstreze:” – Ia uite, popor, ce face Biserica cu banii tăi!”  Ei bine, domnul Iaru, zic, mi-a făcut o impresie deplorabilă, de intelectual semi-ateu, aşa, care are el un dinte împotriva Bisericii, că nu prea e ea aşa cum ar trebui să fie…

Nu prea e cum ar trebui să fie…

Cum ar trebui să fie…

Toată lumea care a frunzărit o dată în viaţă Biblia cinci minute ştie cum ar trebui să fie Biserica. Sau care l-a auzit, în faţa blocului, pe Gigel explicându-i lui Sile cum e cu creştinismul:

- Cică dacă-ţi dă unul o palmă, trebuie să-i întorci obrazul celălalt… Ia adă-l încoace pe fiul popii, să vedem cât e de creştin!…

Toată lumea, zic, ştie cum ar trebui să fie Biserica. Şi nu e! Şi mai vrea şi banii noştri… Munculiţa noastră! Îmbuibaţii ăia…

Jos cu ei!

Astăzi am să vă rog să mă scuzaţi…


Tăcerea mea de azi e, probabil, mai puţin coerentă ca cea din alte zile. Explicaţia e destul de simplă: aseară am văzut Machete, cu de Niro, Seagal şi Danny Trejo.

Ceea ce a început destul de interesant, s-a terminat absolut penibil.

Astăzi voi încerca să-mi revin, sa port pantofi albi, mai ales că diseară avem meci mare cu Steaua, meci de care depinde viitorul…

Viitorul.

Nu trage Lăscărică, sunt eu, domn’ Semaca!…

La început, a existat un produs şi cel care-l producea se uita la el şi toţi ceilalţi se uitau la el şi nimănui nu-i plăcea sau trebuia acel produs.

Aşa stăteau lucrurile dimineaţa şi tot aşa stăteau lucrurile şi seara.

Aceasta a fost prima zi.

În dimineaţa celei de-a doua zile, s-a sculat Producătorul acelui produs şi a spus:

- Să facem oameni după chipul şi asemănarea noastră, oameni care să producă diferite lucruri care să nu le trebuiască la nimic şi care să fie asemenea nouă, inutili.

- Dar oamenii există deja, Producătorule! – i-au replicat ceilalţi. Şi seamănă cu…

Aceasta a fost a doua zi, în care Producătorul s-a culcat cu migrene, iar marfa a început a i se deprecia.

A treia zi, Producătorul era departe, scria nişte semne cu degetul, pe nisip. Oamenii s-au apropiat de el şi au vrut să vadă ce face, însă Producătorul nu le-a dat voie să se apropie, zicând:

- Acesta este locul meu, în care numai cei asemenea mie au voie să stea!

- Ce fel de oameni, Producătorule? – l-au întrebat aceia.

- Oameni care ştiu să scrie şi să citească! – le-a răspuns Producătorul.

Şi a fost o seară, şi apoi o dimineaţă.

Aceasta a fost ziua a treia.

Următoarele patru zile, Producătorul a fost ocupat să-i înveţe pe toţi oamenii să scrie şi să citească. La sfârşitul celei de a şaptea zile, toţi oamenii erau complet alfabetizaţi.

Apoi, Producătorul a căzut într-un somn adânc, ca de moarte.

În dimineaţa celei de-a opta zile, Producătorul s-a sculat, s-a suit pe-o colină din apropiere şi le-a vorbit oamenilor:

- De astăzi, sunteţi la fel de instruiţi ca şi mine. Nu mai am ce să vă învăţ. Desigur, în mod firesc ar urma regulile gramaticale, ortografice şi de punctuaţie, dar acestea nu v-ar ajuta la absolut nimic în misiunea voastră.  Poruncă nouă vă dau vouă: – Mergeţi şi scrieţi despre produsele mele, despre cât de bune sunt ele şi cât de bun sunt eu!

Apoi, Producătorul a intrat în casa lui, la răcoare.

Şi a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă.

În ziua a noua, Producătorul a dat faliment.