Sau, la fel de bine, s-ar putea spune că nu poţi cunoaşte mai bine un om decât dacă îi dai o emisiune pe mână.
Pe Florin Iaru, poet, l-am văzut, sporadic, la emisiunile 3×3 moderate de Stelian Tănase la Realitatea TV. Nu mă uitam prea mult, întrucât obiceiul moderatorului de a smulge vorba din gură interlocutorilor şi de a răspunde el în locul lor, mă obosea peste măsură. (Nu vă mai spun ce suferinţe îmi provoca emisiunea de vineri seara, cu Dinescu, dar asta e, deja, un alt subiect de discuţie…)
În fine. Aseară, nefiind niciun meci (cel puţin de care să ştiu şi eu) şi niciun film cât de cât urmăribil, iar la “Serviţi vă rog” de pe ProTV neputându-mă uita – din motive evidente – am nimerit la emisiunea (mai nouă) moderată de Florin Iaru la Realitatea TV. Îmi prezint scuzele anticipat pentru că nu am reţinut titlul emisiunii, dar am eu o problemă cu denumirile de străzi, firme, nume, etc. Mea culpa.
Buun.
Tema emisiunii de aseară, la care erau invitaţi Răzvan Theodorescu, Dan Ceachir şi Silviu Prigoană, era iniţiativa legislativă a celui din urmă, legată de impozitarea cultelor din România.
În primul rând, ceea ce m-a surprins în mod plăcut a fost atitudinea pro-ortodoxă, pro-biserică a domnului Theodorescu. Trebuie să mărturisesc că imaginea sa, lipită de cea a unui guvern FSN a altor vremuri, mă făcea să-l privesc (până aseară) cu ochi cel puţin circumspecţi, dacă nu ostili de-a dreptul. Mărturisesc că nici despre activitatea domniei sale nu ştiu prea multe lucruri concrete, în afara faptului că este un intelectual de marcă, istoric, etc. Deh, am şi eu lacunele mele, din care cele culturale nu lipsesc, dimpotrivă.
Dar am văzut şi eu, în sfârşit, un intelectual român luând partea Bisericii… Şi mi-a crescut inima de bucurie. (Nu, show-ul penibil-exaltat al domnului Puric nu-mi provoacă aceleaşi senzaţii, dimpotrivă, mersi frumos ;) ) Mai ales de când bântui prin blogosferă şi constat, cu amărăciune, că mai toţi intelectualii – mai ales cei tineri, din generaţia mea – sunt atei declaraţi, sceptici, agnostici, etc. Fac o paranteză şi mă gândesc la elitele societăţii poloneze, care au murit în Rusia, prăbuşindu-se cu avionul. Ce elite… catolici practicanţi, cu 7-8 copii pe acasă, morali, patrioţi… şi ne mai mirăm că Polonia n-a cunoscut recesiunea… La noi, nu ştiu dacă am putea să umplem un microbuz cu asemenea oameni, darmite un avion! Şi mă refer la un microbuz mic, cu 8 locuri plus şofer, nu din alea mari…
Dan Ceachir spune şi el ceea ce vrea să spună, spune bine dar, din păcate, cam tot el e şi singurul care înţelege ceea ce spune… Un astfel de personaj, aşezat în contrapondere cu pragmatismul unuia ca Prigoană, care acum 3-4 ani – dacă ţin bine minte – făcea apologia Statelor Unite, a capitalismului american, a spiritului de iniţiativă, liberă asociere, pursuit of happiness etc., iar acum e în comisia de pensii şi protecţie socială a Parlamentului României, n-are nicio şansă. Omul avea un limbaj – inevitabil – uşor sentimental, sensibil, încercând să aducă discuţia la nivelul unui creştinism simplu, bazal, doar n-o să dezbată chestiuni de dogmatică şi spiritualitate cu domnul parlamentar, care-l ţintuia cu un ochi vulturesc, de contabil ieşit la pândă după bani. Care domn parlamentar se avânta chiar la chestiuni de teologie, afirmând că titulatura de “Catedrală a Mântuirii Neamului” e greşită, întrucât mântuirea e ceva personal, individual.
Până la urmă, cei doi distinşi domni i-au explicat domnului parlamentar că povestea salariilor preoţilor e de sorginte istorică, de pe vremea lui Cuza care a dispus secularizarea averilor Bisericii, iar Statul Român s-a angajat să plătească – pe vecie – aceste salarii, ca o formă de compensaţie.
Răspunsul parlamentarului Prigoană, tipic PDL-ist, a fost:
- Domnilor, ce vreţi? Să plătim salarii preoţilor sau pensii la pensionari?
Gata, au mai identificat un duşman de clasă, o pătură socială care se lăfăie pe banii alteia, dacă vrem să rezolvăm problema, bine, dacă nu, nu. Ei şi-au făcut datoria şi ne-au atras atenţia, securistic.
Fără să vreau, l-am lăsat la urmă pe domnul Iaru, cel cu care am început prezentarea. Ziceam că l-am văzut, tot pe la Realitatea şi chiar mi-a făcut o impresie destul de bună – omul discuta argumentat, cu exemple, raţional, dar era, în acelaşi timp, şi destul de ferm în a-şi susţine părerile.
Ei bine, discuţia de aseară, în care se băga în vorbă ca musca-n lapte, se făcea că nu pricepe că la masa aceea, la care era el moderator, se făceau eforturi teribile pentru a aduce discuţia la nivelul de comprehensiune al domnului Prigoană - domnul Theodorescu având nevoie, probabil, de cel puţin jumătate de oră, după, pentru a reveni la un flux mental normal, (domnul Ceachir, din fericire, nepărând a fi făcut efortul de adaptare, altfel necesar), avea tot felul de intervenţii idioate, de genul: “- Dar şi eu, domnule, ca cetăţean, am dreptul să fiu ocrotit!”, etc. Mai mult, pe final, a scos tot felul de filmuleţe în care diverşi preoţi, călugări, slujitori ai Bisericii erau filmaţi în fel de fel de ipostaze – unele caraghioase, altele mai puţin – vrând, parcă, să demonstreze:” – Ia uite, popor, ce face Biserica cu banii tăi!” Ei bine, domnul Iaru, zic, mi-a făcut o impresie deplorabilă, de intelectual semi-ateu, aşa, care are el un dinte împotriva Bisericii, că nu prea e ea aşa cum ar trebui să fie…
Nu prea e cum ar trebui să fie…
Cum ar trebui să fie…
Toată lumea care a frunzărit o dată în viaţă Biblia cinci minute ştie cum ar trebui să fie Biserica. Sau care l-a auzit, în faţa blocului, pe Gigel explicându-i lui Sile cum e cu creştinismul:
- Cică dacă-ţi dă unul o palmă, trebuie să-i întorci obrazul celălalt… Ia adă-l încoace pe fiul popii, să vedem cât e de creştin!…
Toată lumea, zic, ştie cum ar trebui să fie Biserica. Şi nu e! Şi mai vrea şi banii noştri… Munculiţa noastră! Îmbuibaţii ăia…
Jos cu ei!
